Biblioteca Judeţeană “Ioniţă Scipione Bădescu” Sălaj
Zalău – P-ţa Iuliu Maniu, nr. 13, cod poștal: 450016
(+4) 0260 632007| e-mail: secretariat@bjs.ro
text alternativ

Ioniță Scipione Bădescu

Ioniță Scipione Bădescu – poet, publicist, traducător, pedagog
(1847 – 1904)

    Remarcabil om de cultură din Transilvania secolului trecut, Ioniță Scipione Bădescu a contribuit la luminarea maselor, strălucind în publicistica vremii, activând cu dragoste pentru promovarea literaturii, alături de marii scriitori ai vremii.
    Ioniță Scipione Bădescu a văzut lumina zilei în satul Răstolțul Mare, comuna Buciumi, din județul Sălaj (la 2 mai 1847, data oficială fiind 15 mai 1847), ca fiu al protopopului Ion Bădescu. Rămas orfan de timpuriu, își face studiile secundare la licee din Beiuș și Oradea.
    Începuturile sale literare datează din vremea când era elev al Școlii Orădene. În Pesta publică primele poezii. Activează cu însuflețire în cadrul „Societății de lectură din Oradea” distingându-se ca traducător și autor de poezii originale.
    În mai 1866, poezia „Adio, către Ardeal” publicată în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, marchează debutul literar al lui Bădescu. În același an îi apar și alte poezii: „Sigiliul negru”, „Un suspin în zori”, „Trei buchete”.
    În 1866 – 1867, pe când era elev în clasa a VIII-a de liceu la Blaj, este amintit ca membru de onoare al „Societății de lectură orădene”. În 1867 își ia bacalaureatul la Beiuș. În timpul studiilor la Blaj, Bădescu îl cunoaște personal pe Mihai Eminescu, de care îl va lega o prietenie strânsă până la sfârșitul vieții marelui poet.
    În 1867 își începe studiile universitare, la Universitatea din Pesta. În această perioadă colaborează la revistele „Familia” și „Concordia” și traduce mult din limba română în limba maghiară și invers. În 1868 vede lumina tiparului primul volum intitulat „Poezii” unde, pe lângă poezii originale, există și traduceri, mai ales din Petöfi. De fapt, se pare că poeziile sale sunt scrise sub influența scriitorilor maghiari Petöfi Sándor și Vörösmarty, ale căror scrieri se potriveau năzuințelor și concepțiilor lui Bădescu. În 1869 Bădescu se stabilește în București unde continuă să studieze literele și filozofia. Aici colaborează la „Românul”, „Foaia societății pentru literatură română”, „Trompeta Carpaților”, „Timpul”.
    Lipsit de mijloace materiale, Bădescu intră redactor la ziarul „Timpul”, unde lucrează alături de Eminescu și Caragiale. Bădescu părăsește Bucureștiul și se întoarce în Transilvania ca trimis al Societății Culturale „Orientul” pentru a culege „poporane” de la „Românimea de dincoace de Carpați” și pe care le publică, o parte, mai târziu, în 1869 în „Convorbiri literare”.
    În 1870 se stabilește la Iași, iar din 1871 lucrează la „Curierul de la Iași” și „Noul curier român”. Aici își ia licența în litere și filozofie. În 1873 este profesor la Iași, iar în anul următor pleacă la Viena, de unde revine, în 1878, stabilindu-se la București și lucrează la ziarul “Timpul”, împreună cu Mihai Eminescu și I. L. Caragiale. De Luceafărul poeziei românești îl va lega o frumoasă prietenie, fiindu-i alături și în momentele dificile.
    În 1881 ocupă postul de revizor școlar al județului Neamț, iar mai târziu, pentru Botoșani și Dorohoi. Ca gazetar la Botoșani a scos „Curierul Botoșanilor”, iar după o activitate importantă în acest domeniu, în 1886 își fondează propriul ziar „Curierul român” cu apariție de peste 18 ani (1886-1904), în coloanele căruia atacă cu mare curaj importante probleme ale vremii sale, cuprinzând și articole culturale și o parte din poeziile proprii. Tot aici, în 20 iunie 1889, în articolul intitulat „La moartea lui Mihai Eminescu”, Bădescu evocă figura genialului poet a cărui moarte l-a impresionat profund. La 29 iunie 1889 publică în același ziar articolul „O protestare” în care face mărturisiri în legătură cu amiciția ce l-a legat de M. Eminescu.
    În creația sa literară majoritatea poeziilor au mesaj patriotic, inspirate din evenimentele Războiului pentru Independență (Armatei române, Martirilor Independenței, Marș regal, cunoscută ca Trompetele răsună, transpusă pe note muzicale de G. Musicescu), iar mai puține sunt versuri de dragoste.
    A fost preocupat și de culegerea folclorului, în special din Bihor și Maramureș.
    Începând cu anul 1901, Ioniță Scipione Bădescu lipsește tot mai mult din viața publică, fiind suferind la București.
    În 1902 revine la Botoșani unde se și stinge din viață, la 4 octombrie 1904.
(Din articolul „Un remarcabil om de cultură: Scipione Ion Bădescu”, apărut în ziarul „Drum nou”, aprilie 1957 ș.a.)